Vocea inimii

MIHAI EMINESCU-VERONICA MICLE: O DRAGOSTE TULBURATOARE

mistere-4

„Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.“

Mihai Eminescu,„Ce e amorul?“

Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai Eminescu dacă nu ar fi fost inspirat de „Îngerul Blond“, așa cum o alinta poetul pe cea care i-a furat inima pentru totdeauna, Veronica Micle? 

Au trăit o iubire pasională, iar scrisorile prin care-și alinau dorul au rămas martore ale unei povești de dragoste eterne.

Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au născut în 1850,el la 15 ianuarie,ea la 22 aprilie și tot amândoi au pășit în lumea de dincolo în anul 1889,la doar 50 de zile distanță. Iubirea lor a creat unele dintre cele mai frumoase poezii de amor ale literaturii românești. Se spune că s-au stins din prea multă dragoste,neavând parte de acel final frumos ca în povești.

Prima întâlnire în orașul muzicii clasice

Ce doi s-au văzut pentru prima dată la Viena,în anul 1873,unde Eminescu era student,iar Veronica venise să-și trateze o problemă de sănătate. Deși avea doar 22 de ani,tânăra era deja mamă a două fete,fiind căsătorită încă de la 14 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle,mai mare ca ea cu 30 de ani. Veronica nu și-a iubit niciodată soțul,dar l-a respectat până când acesta a închis ochii pentru totdeauna. Săgeata lui Cupidon i-a atins inima lui Eminescu,acesta fiind vrăjit de farmecul femeii cu păr bogat,de culoarea aramei,și ochi albaștri. În capitala Austriei,cei doi s-au îndrăgostit,însă Eminescu a fost nevoit să plece la Berlin,iar Veronica era așteptată la Iași,lângă familie.

Idilă sub teii din Copou

Întors de la studii,Mihai Eminescu s-a stabilit în Iași,unde s-a reîntâlnit cu Veronica și a început să frecventeze casa soților Micle,la cenacluri literare. S-au întâlnit în particular în parcul Copou,însă aceste plimbări dau dat naștere la bârfe,iar în scurt timp soțul Veronicăi a început să primească scrisori compromițătoare. Eminescu a decis să se mute la București,iar relația dintre ei s-a răcit,deși continuau să-și scrie frecvent. Într-o scrisoare,Eminescu îi scria:„Tu ai fost şi eşti viaţa mea,cu tine s-a început şi s-a încheiat şi,dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine,nu am la ce trăi”.

images

Piedici în calea relației

După moartea lui Ștefan Micle în anul 1879,se părea că în sfârșit cei doi aveau ocazia să-și trăiască povestea de dragoste. Însă destinul le-a fost din nou potrivnic. Veronica a început să aibă dificultăți financiare,iar Eminescu nu o putea ajuta deoarece își schimba des locul de muncă. În plus,prietenii lui Eminescu s-au opus relației lor,considerând-o pe Veronica o femeie de moravuri ușoare. Se spune că Titu Maiorescu era cel care a alimentat aceste bârfe deoarece Veronica a depus mărturie împotriva lui la un proces. Mai mult,acesta se temea că geniul lui Eminescu va apune dacă o va avea mereu alături pe muza poeziilor sale.

Necazurile se țin lanț

501_001Veronica a venit pentru o scurtă perioadă la București,iar dragostea lor a fost binecuvântată cu un copil,care însă s-a născut mort. Însă cei doi încă au sperat că vor fi fericiți și și-au făcut planuri de căsătorie,care însă nu s-au concretizat niciodată. Frumusețea Veronicăi a atras mereu admiratori și chiar prietenii lui Eminescu,I. L. Caragiale și Ioan Slavici,au încercat,fără succes,să-i cucerească inima. Gelos,Eminescu a dat crezare zvonurilor la adresa infidelității Veronicăi și a decis că este mai bine să pună capăt relației lor.

Începutul sfârșitului

În anul 1883 au apărut primele semne ale bolii poetului,iar cei din anturajul celor doi au acuzat-o pe Veronica de indiferență,deși ea se afla în această perioadă la Iași și el la București. După aparenta însănătoșire a poetului,ei au mai dat o șansă iubirii lor,iar Veronica s-a mutat cu fetele la București. Părea că lucrurile intraseră din nou pe făgașul normal,Veronica chiar i-a dedicat lui Eminescu un volum de poezii scrise de ea. „Scumpului meu Mihai Eminescu,ca o mărturisire de neștearsă dragoste“,acestea erau cuvintele așternute pe coperta primului exemplar.

Iubire dincolo de moarte

Boala poetului recidivează și el a a fost lăsat în groja familiei de la Botoșani. A început un nou coșmar,deoarece sora acestuia a refuzat să o lase pe Veronica în apropierea lui. Abia în 1889,Eminescu a fost internat într-un sanatoriu,unde s-a stins la 15 iunie. Durerea pierderii a fost prea mare pentru Veronica,care s-a retras la Mănăstirea Văratec,unde a transcris într-un jurnal toate poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu și pe cele care i-au fost dedicate ei. În noaptea de 3 înspre 4 august ea a înghițit un flacon de arsenic și s-a alăturat în nemurire iubitului său.

Ultima scrisoare a lui Eminescu

Septembrie 1882

  Doamna mea,

Ți-aș zice „amica mea”, dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost – odinioară – și-mi pare un secol de atunci – ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe care am învățat a-l avea pentru Dta.

 Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ți-a dorit niciodată rău și de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

 Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?

 Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.

 cand-vazut-verena-217616Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?

 De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi ești ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.

               Al Dtale

              supus

               Eminescu

 Resurse: https://www.clickpentrufemei.ro/sectiune/oameni-si-destine/articol/tulburatoarea-poveste-de-dragoste-dintre-mihai-eminescu-si-veronica-micle

Corespondență Mihai Eminescu – Veronica Micle


-foto preluate de pe internet-                                          „Vocea inimii!”…with Roxana Barsan

Anunțuri

Categorii:Vocea inimii

3 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s